Let it snow

„… And since we’ve no place to go

Let it snow! Let it snow! Let it snow! ..”

 

New arrival

S-a intamplat intr-o zi de octombrie…

Azi..

.. septembrie, 16

Sfarsit de vara…

… pe inserat..

Din seria „ce pot face doua maini dibace”

De cateva luni D. a inceput sa mearga la daycare. Chiar daca acum are alta doamna care are grija de el, si chiar daca mai sunt si divergente intre cei mici si se intampla sa mai iasa cate unul muscat sau zgariat din toata treaba asta, lui ii place foarte mult sa mearga si sa se joace cu copiii si cu toate jucariile de acolo. In vacanta chiar i se facuse dor asa ca in prima zi cand l-am dus, dupa ce l-am dezbracat de haina si i-am pus opincutele de interior in picioare mi-a deschis usa si mi-a facut cu mana de „la revedere” 🙂 Mai sunt si dimineti cand e mai somnoros asa si nu vrea sa se dezlipeasca de mine si „scartaie” un pic cand il las, dar sunt asa de rare ca nici nu le luam in seama.

 Ei, si asa cum era de asteptat, micile „opere” realizate de el nu au intarziat sa apara. Deci sa le dam atentia cuvenita si sa le facem publice.

• decoratiune de iarna cu lumanare.

Deci sa va explic: asa am infipt eu astazi globuletele si castanele in lut!

• decoratiuni de iarna – Doamna a decupat. D. a lipit si desenat. Nu ma intrebati de ce Mos Craciun are o pisica lipita de frunte. Cine stie?! Inspiratie de moment 🙂

Asa de mandru a fost de ele incat zile in sir le-a purtat prin casa si ni le-a tot aratat.

• felicitare realizata prin tehnica servetelului pe o farfurie de carton

„Craciun fericit!”

• prajiturele pentru Mos Craciun. Doamna s-a ocupat de aluat si de copt dar mi-a spus tare mandra ca cei mici au fost responsabili cu infiptul migdalelor in mijlocul prajiturelelor si fiecare a primit cate o punguta acasa. 🙂

Ah, si era sa uit. Cadoul de Craciun pentru noi 🙂

Inca nu ne-am dat seama ce reprezinta si din ce unghi trebuie sa il privim …

 

Sunt sigura ca … „Va urma”

Anul ce a trecut

2010 in imagini:

2010

Viata este un maraton

In sfarsit cedez insistentelor sotiei („scrie si tu acum cat sunt impresiile proaspete”) de a povesti pe blog despre recenta mea experienta la Maratonul din Berlin – unul din cele mai mari si mai populare trasee de alergare daca e sa dam crezare Wikipedia. Intr-adevar a fost o experienta inedita si unica…si, tinand cont de perioada lunga de recuperare de dupa, va ramane unica. Apropo de unicitate – sunt mari sanse ca sa fi fost singurul reprezentant al tarii de bastina la acest maraton. Ceea ce nu e de mirare, unde ati mai vazut roman/basarabean sa alerge prin ploaie 42 de km pana la epuizare si sa mai si plateasca pentru asta (aka. taxa de participare). De obicei este exact invers – suntem obisnuiti sa fim platiti pentru a depune un efort in plus. Alt aspect care ma face sa cred ca nu am fost prea multi republikmoldoveni(termen imprumutat) este ca la sfarsitul cursei cand toti se alinau frumos la o coada unde ti se inmana o foaie cu timpul de finish, doamna, nemtoaica, de la masa care iti printa pe loc toate datele (timpul final, timpii pe fiecare 5 km…s.a.m.d) a ridicat mirata din sprancene si a intrebat din ce tara vin, iar dupa ce i-am repetat de cateva ori, a recunoscut sincer ca nu a auzit de asemena tara. Si cand ma gandesc ca am specificat tara de origine nu din spirit nationalst (nationalismul e o boala infantila), eu doar am completat corect formularul de participare. Asa ca, am contribuit si eu un pic la brandingul de tara, fara ca asta sa fie neaparat intentia mea.
Daca e sa fac o evaluare succinta a experientei, a meritat sa fiu acolo, chiar daca si numai pentru atmosfera frumoasa, care a compensat din plin vremea urata (a plouat continuu aproape toata ziua). Este motivant sa vezi atatia oameni incurajand de pe margine alergatorii, diverse trupe cantand, copii care iti ofereau apa si fructe. Am avut ocazia sa imi testez limitele fizice (si psihice pe alocuri), nu mai zic de multitudinea de senzatii noi, de sentimentul de dilatare a timpului si a distantei, de faptul ca e foarte ciudat sa nu mai simti nimic de la brau in jos si  ca picioarele se misca din inertie. In plus am inca un motiv de lauda la batranete in fata nepotilor. Si ca sa revin la metafora din titlu, adevarul e ca viata este ca un maraton, cu momente de bucurie si clipe de disperare, cu ganduri de renuntare amestecate cu sentimente de datorie si rusine, cu oameni frumosi si oameni mai putini prietenosi; cand realizezi ca farmecul consta in alergarea propriu zisa si nu in destinatia finala.

run Forest…run

Mobiles

 … sau carusele. Piticul nostru e fascinat de ele. Le-ar privi minute in sir. Daca i se pare ca nu se misca suficient de repede incearca sa sufle el, sa le ajute. Daca tot nu e multumit, se cere in brate sa studieze problema mai indeaproape 🙂

Primul i l-am facut cand avea vreo doua luni si l-am agatat deasupra patutului. E adevarat ca nu canta, dar de miscat se misca frumos si l-a indragit de cum l-a vazut. Dragoste mai lunga decat pentru orice alta jucarie a avut pana acum. Si cand ma gandesc la cat de usor a fost de facut si cati bani am economisit, parca nici nu imi vine sa cred. Eu la o jucarie caut sa fie sigura, potrivita varstei, sa fie  interesanta – sa se poata juca copilul in mai multe feluri cu ea, sa fie frumoasa (stiu ca asta e relativ, dar, ma rog, sa arate cat de cat bine) si sa ocupe putin spatiu daca se poate. Atribute pe care nu le-am gasit la un carusel si am zis ca mai bine confectionez eu unul – macar e mai putin costisitor. Am folosit carton colorat, ata, 3 bilute colorate din lemn, furnir pentru brate, lipici si putin lac de unghii. Din cartonul colorat am realizat 3 mici compozitii (fluturas, buburuza si o floricica) pe care le-am agatat in pereche cu cate o biluta pe 3 brate. Am echilibrat bratele si le-am legat intre ele ca in imagine. Am fixat fiecare legatura cu lac de unghii si gata.

 

vedere laterala

vedere frontala

Cel de al doilea – un ingeras din hartie.

Cu cel de-al treilea am adus si un pic de toamna in casa noastra. Este el mai … efemer asa, dar mult mai spectaculos 🙂

Cum sa decoram un colt de perete in 5 minute

Sau, poate, chiar un perete intreg, dar probabil ca, in acest caz, vom avea nevoie de 10 minute. 🙂

Se intampla sa aveti in casa un colt unde parca lipseste ceva sau este plictisitor de alb si i-ar mai trebui un strop de culoare? Uitati o idee simpla si rapida:

Aveti nevoie de: cateva bucati de sfoara, cateva floricele din material EVA  (Ethylene Vinyl Acetate), banda dubluadeziva cu latimea de 3 mm si 5 minute.

 Aplicam banda dubluadeziva pe toata lungimea bucatilor de sfoara si le lipim pe perete treptat, pe masura ce dezlipim folia protectoare de pe banda. Acestea reprezinta coditele florilor. Le asezam in diferite directii asa, ca si cum ar trece un vant de primavara printre ele. (Stiu ca a venit toamna, dar in casa poate sa fie orice anotimp vrem noi :)) Apoi aplicam cateva bucatele de banda dubluadeziva pe floricelele din material EVA si le lipim in capatul coditelor si gata, acum avem un colt vesel si proaspat.

De preferat ca peretele pe care vrem sa il decoram sa fie dat cu  vopsea lavabila pentru o mai buna aderenta a benzii.

Avantajul acestei metode de decorare, pe langa faptul ca nu necesita mult timp, e ca poti sa schimbi decorul de cate ori vrei. Poti chiar sa ai cate unul diferit in fiecare zi. 🙂 

Vreau sa dorm si dorm…

Nu,  nu acum. Acum  trebuie sa ma pregatesc si sa ma duc sa culeg prichindelul de la cresa. Azi noapte imi tot suna refrenul asta in minte (ma rog, un pic adaptat) cand el, acelasi prichindel, a gasit de cuviinta sa inceapa sa chitaie in miezul noptii. Eh, s-a mai intamplat – daca dupa primul chit nu se linisteste, la al doilea suntem prezenti in camera lui sa vedem care-i baiul. Asa ca m-am dus. Statea intr-un colt de patut si astepta. Trebuia sa apara careva. L-am asezat la loc, l-am invelit, i-am dat jucaria de somnic (are el o jucarie preferata fara de care cu greu merge la culcare), mangaiat, pupat. Dadea semne ca a adormit. Plina de speranta ma intorc si pornesc catre usa. Fac un pas si „scartt!” parchetul, iar in spatele meu au reinceput scancetele. Inapoi. Si de la capat: invelit, mangaiat, pupat. Asa. Apoi drumul spre usa – cu pasi marunti si atent efectuati, aproape fara sa respir. Am mai citit eu pe undeva de harti imaginare desenate pe podeaua scartaitoare. Avem si noi una. Mai aveam putin sa ies din camera cand parchetul iar a inceput sa se tanguie. Evident ca am luat-o de la capat. La a treia incercare am reusit sa ajung pana la usa. Sa va mai zic ca scartaie si ea din toate incheieturile daca nu stii cum anume sa o deschizi? Iar faptul ca am lasat lumina in hol aprinsa, ca atunci cand am deschis usa dormitorului o mare de lumina a invadat camera, a fost o greseala elementara. Si, ati ghicit, am luat-o de la inceput. de data aceasta am stat si mai mult langa el, sa fiu sigura ca a adormit mai profund. Il mangaiam si cantam „si vreau sa dorm, si dorm…”. Nu lui, in gandul meu. Nu am avut o noapte prea linistita. Spre dimineata am cedat si l-am luat in pat la noi. De obicei nu vrea sa doarma cu noi, dar acum s-a supus. Si am mai atipit noi un pic asa pana cand, la 7 trecute fix, ne-au dat desteptarea picamarele si macaralele sau ce masinarii or mai fi, ce lucreaza pe strada noastra si care functioneaza si pe post de ceas desteptator pentru noi de vreo doua luni incoace. Deci cum era? „vrei sa dormi, si dormi/ Doar perna ta o vezi…”